Continuând mersul robotizat, ne mai opream să analizăm optiunile și să scrutăm orizontul…apoi am răs-citit iarăși indicațiile, părea că acele pete mai mult ciclam decât roșii, erau de fapt marcajele pentru drumul vechi – asta am dedus din informațiile printate, dar nu eram foarte siguri și nici nu știam exact cât ne va lua să mergem pe acest drum pana la cel corect. E lesne de inteles că la coborare nu am mai făcut nici o poza, eram mult prea leșinati de căldură și oboseală….
Acel drum vechi era un drum pe care nu a mai mers nimeni de foarte mulți ani, pietroaiele erau fix pe poteca, impraștiate care incotro, balăriile acopereau poteca, fiind foarte înalte. M-am mai liniștit puțin când am început să văd casele de la marginea satului Therme, of, Doamne, ce bine!!! În sfârșit, hai că mai e un pic și am ajuns. Ceasul arata 18.30, eram de aproape 12 ore pe drum, nu mai suportam, vroiam să ajung acasă cât mai repede.
Și am continuat noi frumos drumul bolovănos și dificil…până …surpriză!!!!!! am dat de un gard cu o poarta mare, inchisă, baricadată, înaltă – părea de-a dreptul de netrecut. Cu alte cuvinte, drumul nostru era brusc blocat de o gospodărie împrejmuită solid, dacă nu ar fi fost gospodăria, am fi putut sa mergem ușor mai departe.
Mi s-au înmuiat picioarele, am zis hai sa o luăm spre stânga gardului (spre pădure, spre munte), sigur va fi o spărtura, am mers așa puțin, dar bălăriile erau prea mari, așa că ne-am întors la poartă. Prietenul meu zice să încercăm sa ocolim gardul pe partea dreaptă (spre oraș adică), dar eu am protestat: m-am așezat lângă poartă și am zis că nu mai merg nicăieri, ca prefer să dorm aici decăt să mai fac un pas. El zicea că nu avem încotro și că trebuie să ocolim cumva gardul, eu ziceam că nu mai pot să merg deloc, m-a bușit plânsul. Atunci am vazut că din cauza zgomotelor produse de noi, au venit să ne latre niște câini, bine că erau după poartă m-am gândit eu, că altfel ne-ar fi jumulit. Prietenul meu a continuat sa studieze zona, a dat târcoale la gard, dar fără succes. Atunci eu am intrat pe sistemul meu de auto-SALVARE – se mai numeste si ”instinct de conservare” (care efectiv m-a salvat de cateva ori în viață) și am zis că eu voi urla, poate cineva mă aude (de fapt prima idee era să deschid poarta și să trec prin gospodărie, aruncându-mă spre căței, indiferent dacă ieșeam vie din confruntarea asta, dar lătratul lor fioros m-a oprit), așa că urlam mai întâi timid, apoi cu toți plămânii ”help!”, ”hei!”, ”hello”…și nici măcar nu conta ce anume strigam, era suficient că mă făceam auzită, instinctul meu spunea că trebuie să mă ajute cineva. Dupa vreo 10 minute de urlat insistent, când renunțasem deja la idee, in spatele porții zarim un om…nu, stai așa nu era un om, era OMUL pe care îl așteptam!!! Salvatorul!! Vine agale, fără nici o grabă, ne-a fluturat cu mâna în semn că ne aude, nu mai trebuie să urlăm (eu însă am început să scot niște sunete de bucurie …abia perceptibile).
Engleza nu este de nici un folos în astfel de situații – comunicarea prin semne este mai mult decât arhi-suficientă. OMUL a deschis poarta și atunci brusc ne-am dat sema că este fix omu întâlnit dimineața la începutul traseului (când am greșit drumul și am dat peste ferma cu capre – doar că acolo nu era nici o poartă). Haleluia!!! Vasăzică, începutul și sfârșitul acestui traseu se leaga de același om – grecul nostru salvator!!! Eram mai mult decât extaziată, i-aș fi sărit omului în brațe, îi repetam intruna în engleză ”you are our savior” (nu eram sigură că înțelege, da cine știe) și am zis non-stop ”thank you” timp de 3 minute. El ne-a ”întrebat” prin semne de ce nu am deshis poarta, apoi ne-a spus că el a dormit (tot prin semne) și nu ne-a auzit urland, noi zicem ”dogs” arătând la cățeii care lătrau ușor din spatele stăpânului, iar el dă a lehamite din mână și zice ”small dog, no problem” (eh, nu erau chiar așa de mici).
Am traversat toți trei curtea plus cei doi căței agitați și am ajuns fix la casa aia de unde ieșise omu dimineața să ne îndrume către ”antena”. Fix aici ne-a arătat că mai facem doi pași și începe orașul Therme…eram salvați! (noi credeam ca trebuie sa ocolim fix pe unde am venit dimineața adica plus 30 min, dar omul ne-a arătat scurtătura – aceasta era de fapt traseul vechi spre Marmara).
Și în acest moment de adio (noi îi mulțumim neîncetat, iar el zice ”no problem”) intervine acel super moment savuros pe care nu-l voi uita niciodată: se uită omu la noi, duce degetul sub bărbie pocnind ușor sub gușă (gestul inconfundabil de ”hai la una mica”), ne spune ”come drink with me! No?” Am rămas fără cuvinte și doar oboseala ne-a împiedicat să răspundem pozitiv la această invitație. Eram impresionată de omul nostru (ce trist, nici măcar nu îi cunoaștem numele), ne-a văzut prima data, ne-a și „salvat”, iar acum ne invită la el în casă la un pahar. I-am mulțumit prin semne și prin cuvinte în câteva limbi, inclusiv greaca :), apoi am traversat drumul…către civilizație (la doi pași se vedea o cazare Agnanti Rooms pe care o identificasem în plimbările noastre), către sătucul nostru, către cazare.
Dar înainte de a merge spre cazare, ne-am prăbușit chiar pe marginea drumului, ne-am scos bocancii și am stat puțin să ne odihnim, mulțumind divinității că am ajuns teferi la bază dupa o zi lungă de 12 ore prin arșiță – era 19.10. Apoi am ajuns la cazare unde doamna ne-a intrebat ca in fiecare zi „ce am facut azi”, i-am arătat muntele, ea a fost surprinsă „so hot, you – mountain” și mai tarziu am aflat că in acea zi toridă de vară au fost plus 38 de grade, cam așa se explica oboseala noastră atroce, recunosc nu am mai escaladat munți pe o astfel de caniculă niciodată in viață…
După un duș răcoritor și un rând de haine curate, ne-am târât picioarele la cel mai apropiat local – nu veți ghici în vecii vecilor cum se numește :)….Terasa To Feggari!!! Escaladarea trebuia marcată la terasa cu acelasi nume (nu a fost intenționată alegerea, doar providența și-a spus cuvantul!) Acolo ne-am conversat cu proprietara vorbăreață (o armeancă căsătorită cu un grec) despre munte, despre Grecia , care ne-a servit pește la grătar ”lifrini” (2 bucăți la 8 eur), o salată grecească (5 eur), iar apoi un desert delicios din partea casei…totul udat cu berea noastră bine-meritată după acel ”traseu către lună” – muntele Feggari cu al său vârf Marmara!
plimbăreli 